Si totusi ploua...

Am găsit de curând o poezie pe care o credeam pierdută. De fapt nu am găsit doar una ci un set de şase poezii, dar m-am hotărât sa o pun pe blog pe asta deoarece a fost scrisă prin anul I de facultatea la un curs de drept roman, mă plictiseam de muream, şi credeţi-mă că nu eram singurul, şi m-am hotărât să îmi umplu timpul cu ceva. Celelalte 5 sunt scrise prin liceu. De fapt nu o consider poezie... sau... nu ştiu... hotărâti voi...

Era o zi cu cerul senin...

Şi totuşi ploua.

Încet . Mai mult picura.

Ea . Singură printre statui,

cu ochii verzi,

privea în jos, frunzele putrede

şi fumul din noi,

suflete moarte, suflete goi.

Suspinele-s grele când aeru-i plumb,

şi vântul împrăştie

timpul fumat, respirând

cenuşa uitării.

Era o zi cu cerul senin.

Şi totuşi ploua...

Pământul înmuiat mirosea a tăcere,

a spirite întemniţate

în miliarde de sere.

Era o zi cu cerul senin...

Şi totuşi ploua.